Ca ei...

Priveam soarele cu ale sale calde raze,
Cum peste dealuri uşor, uşor, dispare
Şi cum sticlă spartă pe cer apare.
Am îngheţat.

Descopăr o lume nouă
Sau poate că nu...
Şi nu mai văd oameni.
Doar umbre...

Chipuri palide, suflete întunecate, priviri pierdute...
Îngerii fug din calea lor
Şi aş vrea să fug şi eu.
Dar stau şi privesc.

Mă-nconjoară şi mă prind,
Cu glas de înger ei mă mint.
Şi încerc să plec,
Dar m-am pierdut, cred.

Au distrus tot ce-am iubit,
Pe neputincioşi i-au lovit,
Iar în al meu suflet au pătruns.
Sunt ca ei...

Şi totuşi...

De ce să asculţi
Zeci de vorbe-n vânt?
Nu trebuie să te ascunzi
Ci să crezi într-un singur gând.

Si oare ce rost mai are
Să suporţi când doare atât de tare
Ura lor nejustificată
De invidie amplificată?

Dar când tot ce-i pur dispare,
Iar ei te-nfrâng cu ale lor gheare
Mereu în a ta minte un gând răsare
Şi cu demnitate-ţi croieşti drumul spre apărare.

Şi ochii lor vor plânge,
Lacrimi amare vor curge
Când cu groază vor afla
Că nu vor mai respira.

Memorii

Uneori mă întreb,
Deşi încep să nu mai cred,
De ce soarele în ochii tăi răsare,
Când lumina din jur dispare.

Şi în zori de zi pe geam privesc
Cum razele, întunericul strivesc
Şi stropii de cafea de pe podea
Îmi spun că ai plecat fără a mă vedea.

Şi obişnuiam să ador iluzii
Minţită crunt fiind de alţii,
Care mă orbeau cu vise
Şi cu ale tale cuvinte nescrise.

Alb

M-am obişnuit să fiu
O umbră printre stele,
Cu aripi mari şi argintii,
Cântând gândurile mele.

Şi îngerii m-ascultă-n zori,
Călcând pe stropi de rouă,
Flori de măr îmi pun în păr
Şi lacrimile mi le-adoră.

Dar m-am pierdut pe mine,
În al meu paradis,
Printre zeci de vise,
Înconjurată de orbi îngeri
Şi pierdută în propriile-mi albe gânduri.