Şi totuşi...

De ce să asculţi
Zeci de vorbe-n vânt?
Nu trebuie să te ascunzi
Ci să crezi într-un singur gând.

Si oare ce rost mai are
Să suporţi când doare atât de tare
Ura lor nejustificată
De invidie amplificată?

Dar când tot ce-i pur dispare,
Iar ei te-nfrâng cu ale lor gheare
Mereu în a ta minte un gând răsare
Şi cu demnitate-ţi croieşti drumul spre apărare.

Şi ochii lor vor plânge,
Lacrimi amare vor curge
Când cu groază vor afla
Că nu vor mai respira.

Memorii

Uneori mă întreb,
Deşi încep să nu mai cred,
De ce soarele în ochii tăi răsare,
Când lumina din jur dispare.

Şi în zori de zi pe geam privesc
Cum razele, întunericul strivesc
Şi stropii de cafea de pe podea
Îmi spun că ai plecat fără a mă vedea.

Şi obişnuiam să ador iluzii
Minţită crunt fiind de alţii,
Care mă orbeau cu vise
Şi cu ale tale cuvinte nescrise.