Ploaia

Dulci răvăşite amintiri,
În al eternului fum se scufund,
Distrug speranţele unor iubiri,
Ai mei ochi nu vreau să-i mai inund!

Suave îmbrăţişări se împletesc,
Într-o dulce şi inocentă iubire,
Care nu se transformă în nemurire.
Din ea vreau să mă trezesc!

Ochii tăi îi regăsesc în fiecare stea,
Ai cărei lumină îmi orbeşte raţiunea,
Toată durerea se transformă în fulgi de nea.
Atât de rece, atât de crudă este viziunea mea!

Ce fericire am simţit, când lumea-ntreagă ardea,
Iar noi în acea rece ploaie ne îmbrăţişam!
Ce fericire! Orice grijă, ca o iluzie dispărea,
Însă, fără să ştii, în braţele tale mă pierdeam.

Dar ploaia s-a oprit,
Iar soarele în braţele tale m-a găsit.
M-a făcut să dispar, să te pierd.
Prin ploaie, fără tine, nu mai merg!

Şi oricât te-am căutat,
Ochii tăi nu mai vorbeau.
Ai uitat ce ai simţit,
Când în braţele tale mi-a fost frig.