Ploaia II

Lasă-mă să adorm,
Când în al meu suflet plouă!
Lasă-mă să mor,
Când dimineaţa nu mai apar stropi de rouă!

Stau singură în furtună,
Şuvoaie de lacrimi stau să curgă,
Sufletu-mi nu tresare când tună,
Fericirea, cu fioroase fulgere, mi-o alungă.

Ascultă durerea, ascultă ploaia,
Simte nefericirea, simte singurătatea,
Miroase vântul, cândva plăcut adia,
Acum, cu putere izbeşte, şi-a pierdut simplitatea!

Oh, cât au putut să mă mintă!
După ploaie nu e soare.
De ce m-au lăsat într-o lume pustiită,
Unde în fiecare zi este ploaie?

Şi cum visele mi le-au răpit,
Si iluziile mi le-au pustiit,
Al meu suflet l-au distrus
Ca pe un trandafir, oare unde s-au dus?

Pădurea

Tinere frunze, pe seninul cer, boltă formează,
În adâncul pădurii, semiîntuneric creează,
Te ascund în întuneric, chipul nu ţi-l eliberează,
În umbre te sufocă, secretul îl păstrează.

Căpruii tăi ochi demonici devin.
Câtă neputinţă pot simţi, căci durerea nu pot să-ţi alin!
Încet, încet, respiraţia mi-o răpeşti cu un spin
Înfipt adânc în piept, cerul nu va mai fi senin.

Sufocată sunt de adieri mult prea dulci şi blânde,
A ta strânsoare sufletul mi-l prinde,
Violentul tău sărut durerea mi-o aprinde.
Cât aş vrea, din ale tale braţe, să mă pot desprinde!

Razele calde străpung crudul întuneric,
Îţi luminează chipul luciferic,
Schimbă cadrul atmosferic
Într-unul euforic.

Grădina

Zeci de sunete, venite din nicăieri,
Dispar încet, încet, ca florile de tei
Odată cu venirea ta, parcă a fost ieri,
Când vântul sufla în clopoţei.

Ale tale săruturi, într-o grădină de trandafiri,
Într-o reverie de culori, pielea-mi admiri.
Ochii tăi alungă ale noastre neîmpliniri.
Ne pierdem în ale infinitului nemărginiri.

Întinşi pe iarbă, adorm în braţele tale,
Să rămânem veşnic împreună vom găsi o cale,
Să distrugem acele infernale şi ireale
Coşmaruri ce le desfaci în petale.

Ploaia

Dulci răvăşite amintiri,
În al eternului fum se scufund,
Distrug speranţele unor iubiri,
Ai mei ochi nu vreau să-i mai inund!

Suave îmbrăţişări se împletesc,
Într-o dulce şi inocentă iubire,
Care nu se transformă în nemurire.
Din ea vreau să mă trezesc!

Ochii tăi îi regăsesc în fiecare stea,
Ai cărei lumină îmi orbeşte raţiunea,
Toată durerea se transformă în fulgi de nea.
Atât de rece, atât de crudă este viziunea mea!

Ce fericire am simţit, când lumea-ntreagă ardea,
Iar noi în acea rece ploaie ne îmbrăţişam!
Ce fericire! Orice grijă, ca o iluzie dispărea,
Însă, fără să ştii, în braţele tale mă pierdeam.

Dar ploaia s-a oprit,
Iar soarele în braţele tale m-a găsit.
M-a făcut să dispar, să te pierd.
Prin ploaie, fără tine, nu mai merg!

Şi oricât te-am căutat,
Ochii tăi nu mai vorbeau.
Ai uitat ce ai simţit,
Când în braţele tale mi-a fost frig.

După apus

Raze calde ale soarelui de vară
Îţi mângâie chipul, îl învie,
Îţi străpung pielea, n-o să te doară,
Florile şi păsările-ţi par străine.

Pe o câmpie adormită alergăm,
De trista soartă vrem să scăpăm.
Oh, destin nemilos ce nu ne lasă să visăm,
În adâncul infern te scufundăm!


Albe stele ale boltei întunecate,
În a florilor de tei parfum plutesc,
În ai tăi ochi căprui rămân secate,
Uşor, uşor, al meu suflet cuceresc.

Copilărie

Frânturi din ale copilăriei amintiri,

Privite în a sufletului oglindă aduc nostalgii,

Risipite-n recea adiere a vântului,

Scrise în paginile trecutului.

Sub cerul înstelat, sub o boltă de imagini

A bunicilor grădină se desprinde de pe pagini,

Înverzeşte, înfloreşte şi din nou se vestejeşte.

Tot aşa câţiva ani, dar apoi totul se opreşte.

Al albelor flori de liliac parfum

În atmosferă pluteşte, este ca un fum.

Inundă simţurile, trezeşte amintiri

Ale dulcii copilării.

Şi al verilor mirific apus de soare,

Simfonie de culori mi-erau în cale,

Între imenşii munţi se ascundea,

Nu credeam că, de fapt, apunea.

Cum s-au scurs dulcii ani ai inocenţei,

Cum au dispărut scumpii ani ai dependenţei

De adevăr, de fericire, de iubire de lume?

Oh, acum au trecut, sunt daţi visării.

Târziu

Raze de soare căzute din cer

Pe linia orizontului, spre nicăieri,

Străpung văzduhul neatins,

Îl transformă într-un vis.

Abstracte forme desenate pe cer

Să fie nemuritoare cer,

Ca şi gândul omului

Să se dăruiască orizontului.

Descriu un apus de soare mut

Într-un infinit atât de scurt,

Nevăzut de o fiinţă vie

Şi atât de relativ mie.

Timpul apasă cu putere pe al nostru infinit,

Pe care sper că îl voi atinge într-o zi,

Şi alungă soarele de pe cer

Lăsând luna să-l vegheze din nicăieri.