Vis

Abisul nopţii fără de formă,

Înghite pământul, totul intră în comă.

Întunericul este orbitor, liniştea-i asurzitoare,

Nu pot crede că totul moare.

Cu paşi mici către nicăieri mă-ndrept,

Fără direcţie, nu ştiu dacă drumu-i corect,

Nedesluşitul lucru pielea-mi atinge,

Sunt ca de gheaţă, dar nu ninge.

Încet, încet, neantul dispare

Şi un câmp de maci în faţă-mi apare,

Roşii ca focul, sunt minunaţi,

În adierea vântului sunt legănaţi.

Din negrul cer încep să cadă,

Petale albe, adierea vântului este caldă,

Plutesc uşor ca nişte fulgi,

Împrăştie parfumuri dulci.

Mii şi mii de petale zboară

Dar niciuna nu stă să cadă.

Niciuna nu atinge frumoşii maci.

Sunt de neatins, sunt înţepaţi.

Uşor, uşor, noaptea-mi înghite tabloul,

Îmi fură petalele, îmi fură covorul

Din frumoasele flori printre care mergeam,

Şterge amintirea la care ţineam.

Lumina zilei pătrunde prin fereastră,

Mă orbeşte cu puterea ei miraculoasă.

Cu ochii închişi stau şi aştept,

Nu credeam că aşa ceva aş putea să visez.