Vise nocturne

Petalele uscate pe podea s-aşează,
În lacrimi reci se scaldă
Şi a timpului trecere-arată,
Dar dispar. Şi reapar.

Secundele trec prea încet,
Durerea mi-o ascut în piept
Şi lacrimile curg necontenit,
Nu se pot domoli.

Iar pereţii mult prea simpli,
Îmi spun că n-am luptat îndeajuns,
Că am pierdut,
Că nimic nu mai poate fi îndreptat.

E toamnă

Chipuri şterse, pe străzi, apar,
Cu priviri de gheaţă, tristeţe presar
Şi fiori reci ce nu mai dispar,
De la nostalgii ei tresar.

Vântul suflă fără milă,
Mii de chipuri despică
Şi-mi aduce stropi de ploaie pe sticlă,
Aerul nu vrea să-l distingă.

Sunete mute, pe asfaltul rece, s-adun,
Moarte frunze, în aer, se-nvârt,
Difuze culori, pe cer, apun,
Lumina intră în mormânt.
E toamnă.

Ploaia II

Lasă-mă să adorm,
Când în al meu suflet plouă!
Lasă-mă să mor,
Când dimineaţa nu mai apar stropi de rouă!

Stau singură în furtună,
Şuvoaie de lacrimi stau să curgă,
Sufletu-mi nu tresare când tună,
Fericirea, cu fioroase fulgere, mi-o alungă.

Ascultă durerea, ascultă ploaia,
Simte nefericirea, simte singurătatea,
Miroase vântul, cândva plăcut adia,
Acum, cu putere izbeşte, şi-a pierdut simplitatea!

Oh, cât au putut să mă mintă!
După ploaie nu e soare.
De ce m-au lăsat într-o lume pustiită,
Unde în fiecare zi este ploaie?

Şi cum visele mi le-au răpit,
Si iluziile mi le-au pustiit,
Al meu suflet l-au distrus
Ca pe un trandafir, oare unde s-au dus?

Pădurea

Tinere frunze, pe seninul cer, boltă formează,
În adâncul pădurii, semiîntuneric creează,
Te ascund în întuneric, chipul nu ţi-l eliberează,
În umbre te sufocă, secretul îl păstrează.

Căpruii tăi ochi demonici devin.
Câtă neputinţă pot simţi, căci durerea nu pot să-ţi alin!
Încet, încet, respiraţia mi-o răpeşti cu un spin
Înfipt adânc în piept, cerul nu va mai fi senin.

Sufocată sunt de adieri mult prea dulci şi blânde,
A ta strânsoare sufletul mi-l prinde,
Violentul tău sărut durerea mi-o aprinde.
Cât aş vrea, din ale tale braţe, să mă pot desprinde!

Razele calde străpung crudul întuneric,
Îţi luminează chipul luciferic,
Schimbă cadrul atmosferic
Într-unul euforic.

Grădina

Zeci de sunete, venite din nicăieri,
Dispar încet, încet, ca florile de tei
Odată cu venirea ta, parcă a fost ieri,
Când vântul sufla în clopoţei.

Ale tale săruturi, într-o grădină de trandafiri,
Într-o reverie de culori, pielea-mi admiri.
Ochii tăi alungă ale noastre neîmpliniri.
Ne pierdem în ale infinitului nemărginiri.

Întinşi pe iarbă, adorm în braţele tale,
Să rămânem veşnic împreună vom găsi o cale,
Să distrugem acele infernale şi ireale
Coşmaruri ce le desfaci în petale.

Ploaia

Dulci răvăşite amintiri,
În al eternului fum se scufund,
Distrug speranţele unor iubiri,
Ai mei ochi nu vreau să-i mai inund!

Suave îmbrăţişări se împletesc,
Într-o dulce şi inocentă iubire,
Care nu se transformă în nemurire.
Din ea vreau să mă trezesc!

Ochii tăi îi regăsesc în fiecare stea,
Ai cărei lumină îmi orbeşte raţiunea,
Toată durerea se transformă în fulgi de nea.
Atât de rece, atât de crudă este viziunea mea!

Ce fericire am simţit, când lumea-ntreagă ardea,
Iar noi în acea rece ploaie ne îmbrăţişam!
Ce fericire! Orice grijă, ca o iluzie dispărea,
Însă, fără să ştii, în braţele tale mă pierdeam.

Dar ploaia s-a oprit,
Iar soarele în braţele tale m-a găsit.
M-a făcut să dispar, să te pierd.
Prin ploaie, fără tine, nu mai merg!

Şi oricât te-am căutat,
Ochii tăi nu mai vorbeau.
Ai uitat ce ai simţit,
Când în braţele tale mi-a fost frig.

După apus

Raze calde ale soarelui de vară
Îţi mângâie chipul, îl învie,
Îţi străpung pielea, n-o să te doară,
Florile şi păsările-ţi par străine.

Pe o câmpie adormită alergăm,
De trista soartă vrem să scăpăm.
Oh, destin nemilos ce nu ne lasă să visăm,
În adâncul infern te scufundăm!


Albe stele ale boltei întunecate,
În a florilor de tei parfum plutesc,
În ai tăi ochi căprui rămân secate,
Uşor, uşor, al meu suflet cuceresc.

Copilărie

Frânturi din ale copilăriei amintiri,

Privite în a sufletului oglindă aduc nostalgii,

Risipite-n recea adiere a vântului,

Scrise în paginile trecutului.

Sub cerul înstelat, sub o boltă de imagini

A bunicilor grădină se desprinde de pe pagini,

Înverzeşte, înfloreşte şi din nou se vestejeşte.

Tot aşa câţiva ani, dar apoi totul se opreşte.

Al albelor flori de liliac parfum

În atmosferă pluteşte, este ca un fum.

Inundă simţurile, trezeşte amintiri

Ale dulcii copilării.

Şi al verilor mirific apus de soare,

Simfonie de culori mi-erau în cale,

Între imenşii munţi se ascundea,

Nu credeam că, de fapt, apunea.

Cum s-au scurs dulcii ani ai inocenţei,

Cum au dispărut scumpii ani ai dependenţei

De adevăr, de fericire, de iubire de lume?

Oh, acum au trecut, sunt daţi visării.

Târziu

Raze de soare căzute din cer

Pe linia orizontului, spre nicăieri,

Străpung văzduhul neatins,

Îl transformă într-un vis.

Abstracte forme desenate pe cer

Să fie nemuritoare cer,

Ca şi gândul omului

Să se dăruiască orizontului.

Descriu un apus de soare mut

Într-un infinit atât de scurt,

Nevăzut de o fiinţă vie

Şi atât de relativ mie.

Timpul apasă cu putere pe al nostru infinit,

Pe care sper că îl voi atinge într-o zi,

Şi alungă soarele de pe cer

Lăsând luna să-l vegheze din nicăieri.

Furtuna

Recele vânt către mare suflă,

Aud cum tunetele urlă,

Din întunecatul şi nesfîrşitul cer,

Stropii de ploaie, să nu mai cadă, cer.

Din îndepărtate zări, florile de măr

Se desprind şi plutesc. Oh, cum se văd!

Ca fulgii de nea, petalele dansează

Pe un repertoriu sumbru. Ce cadru creează!

Şi răsuflarea vântului este angelică,

Mă induce într-o stare empirică.

Iar cerul este străpuns de lumină,

Este iluzoriu, ca şi viaţa adolescentină.

Soarele străpunge cerul,

Întunericul demonicei vieţi curge

În infinita zare, către răsărit,

Totul intră într-o reverie adâncă până la asfinţit.

Vis

Abisul nopţii fără de formă,

Înghite pământul, totul intră în comă.

Întunericul este orbitor, liniştea-i asurzitoare,

Nu pot crede că totul moare.

Cu paşi mici către nicăieri mă-ndrept,

Fără direcţie, nu ştiu dacă drumu-i corect,

Nedesluşitul lucru pielea-mi atinge,

Sunt ca de gheaţă, dar nu ninge.

Încet, încet, neantul dispare

Şi un câmp de maci în faţă-mi apare,

Roşii ca focul, sunt minunaţi,

În adierea vântului sunt legănaţi.

Din negrul cer încep să cadă,

Petale albe, adierea vântului este caldă,

Plutesc uşor ca nişte fulgi,

Împrăştie parfumuri dulci.

Mii şi mii de petale zboară

Dar niciuna nu stă să cadă.

Niciuna nu atinge frumoşii maci.

Sunt de neatins, sunt înţepaţi.

Uşor, uşor, noaptea-mi înghite tabloul,

Îmi fură petalele, îmi fură covorul

Din frumoasele flori printre care mergeam,

Şterge amintirea la care ţineam.

Lumina zilei pătrunde prin fereastră,

Mă orbeşte cu puterea ei miraculoasă.

Cu ochii închişi stau şi aştept,

Nu credeam că aşa ceva aş putea să visez.

Rouă

Stropi reci ca de gheaţă,

Sufletul mi-l îngheaţă,

Călcând pe ei, pe iarba crudă,

Pielea se simte străpunsă.

Sângerii îmi par acum,

În apus de soare, cum

Îi dezgheaţă, îi îngroapă,

Îi aduce iar la viaţă.

Stropi fini de rouă

Apar în fiecare dimineaţă nouă

Şi sunt mici şi delicaţi,

La atingerea lor, oamenii devin înfriguraţi.

Se preling încet

De pe iarbă acum, cred

Şi se duc spre negrul abis.

Sunt ca un vis.

Totul n-are nicio importanţă

Cum ai putea înţelege,
Că soarele nu poate atinge stelele,
Că cerul niciodata n-a sclipit,
Că iubirea pentru tine a murit?
Oare cum ai putea întelege?

Oricât m-aş zbate în această lume
Tu continui să mă duci pe ale disperării culme.
Oricât aş încerca să scap din ale morţii gheare,
Tu mă tragi înapoi, vrei să vezi cum fiinţa iubită moare.

Ale tale dulci cuvinte mă îngrozesc,
Iubirea şi încrederea în tine, se ofilesc
Ca un trandafir în bătaia vîntului, fără apă,
Se transformă în nisip, mai ai nevoie de vreo dovadă?

Toate aceste lucruri le privesc ca pe un tot,
Ca pe amintiti ce coşmaruri să fie nu mai vor.
Dar nu contează, nu au rezonanţă,
Căci totul n-are nicio importanţă.

Sentimentalism dezamăgitor

Trăiri uşor descrise în cuvinte
Stau acum întinse pe hârtie,
În nonsens aranjate,
Aşteaptă să fie descifrate.

Pagini pătate de timp,
Este necruţător, parcă simt
Cum anii se scurg din noi.
Cândva sufletele ne vor fi noi.

Şi de secole se tot chinuie,
Fiinţa umană parcă nu ştie
Cum să trăiască ceea ce nu poate
Să transpună în cuvinte.

Fire de amintiri ( IV )

Dulcea agonie a iubirii
Pe al meu suflet îl arde,
Este predestinată nemuririi.
Inima nu-ţi moare.

Cât de drăguţ poţi fi
Când mă strângi puternic la piept,
Astfel de momente sunt mii.
Trăim un vis nedrept.

Şi ale ale tale buze reci
Pielea-mă ating,
Îmi produc suspinări seci,
Focul mi-l sting.

Şi ador serile cînd te văd sub al meu balcon,
Aşteptând să te-ntîmpin, să te-mbrăţişez.
Toate aceste amintiri mă umplu de dor,
sentimentele nu le pot ţine sub control.

Fire de amintiri ( III )

Stelele din cerul senin cad,
Valurile mării uşor scad,
Vorbind în atmosferă,
Pământul nu mai e o sferă.

Fulgi de stele stau sparte pe asfalt,
Duse de vânt într-un tablou înflorat,
Uşor plutesc în părul ei.
Acum apar florile de tei.

Într-un peisaj mut,
În clar de lună sunt,
Între albastre flori se plimbă,
Focul nu vor să îl stingă.

Fire de amintiri ( II )

Simfonie de culori văd în a ta mare,
Valuri mari, de sticlă parcă, respiraţia mi-o taie.
Dar sărutul tău e cel care
Datorită cui sumbra privelişte dispare.

În împletituri de spic de grâu amintirile le legi,
În maci şi-n părul meu, sper să nu pleci,
Dar tu uşor le despleteşti
În fire de amintiri, oare unde eşti...

Mă strângi cu putere la piept,
Acum doar în dragostea ta cred,
Dulci fiori lovesc în inimă drept,
Dar durerea e iubire, sper.

Fire de amintiri ( I )

Uşor îmi spui o trăire amară
În dulci acorduri de chitară,
Spui că soarele-i prea frumos să moară,
Clipele astea n-au de gând să piară.


Umbre-n jur, totul e calm
Ca al tău suflet cald,
Neatins de crudul vânt,
Nu mai ai niciun cuvânt.

Ofelia

Florile-i de gheaţă de stropi de mare stropite,
Uşor, cu o mână tremurândă le atinge,
Cristalinele flori ce le deţine,
Se sfărâmă, privirea i-o surprinde.


Mii şi mii de cioburi sparte,
Pe al ei covor de nea sunt adunate.
Oglinzile si visele-i sunt crăpate,
Bogăţiile-i sunt ameninţate.

Infern fără viaţă, îngheţat,
Fără vise, abis spiritual,
Acoperit de sânge închegat.
Ofelia aici domneste, e de neimaginat.

Iad

Pielea arzândă te doare,
Simţi cum corpul moare,
Încerci să te ţii tare,
Dar durerea-i prea mare.

Lacrimi şuvoiesc pe chipul chinuit,
Toată speranţa avută a murit.
Sufletul plânge, inima sângerândă
Imploră iertare cu o voce tremurândă.

Cimitir de maci

Raze de soare printre petale
De mac, atât de însângerate,
Ca un suflet îndurerat
Rătăceşti printre copaci,
Până într-un lan de maci
Şi te ascunzi de acei draci.

Printre morminte spini adânci
Au crescut, te-au străpuns, acum plângi.
Inspiri dulcele miros al morţii
Ce te duce către norii
Atât de grei, atât de negrii
Te sufocă anii grei
Ce-au trecut pe lângă ei.

Amintiri de oglindă

Cioburi sparte de sticlă
Să calc pe ele, mi-e frică.
Teama, oricât de mică,
Îmi produce silă.


Obscuritate străpunsă de vise,
Oh, câte nesfârşite clipe,
În care-ai văzut în mine
Un vis pierdut...
Ţi-aduci aminte?


Umbre distruse pe asfalt
Pe hârtie le-ai vindecat
Şi într-un vis le-ai corelat.
Ce păcat că nu e real!

Raze dulci pe pielea ta
Se înfig acolo, undeva.
Sacadat te-au făcut să respiri cândva.
Rădăcinile s-au dus...chinul a dispărut.